A fost odată un dans și o iubire

Cu 5 luni în urmă...

           De fiecare dată când veneam la spital, pentru analize de rutină, pe care tata era atât de încrâncenat să mi le fac anual, stăteam pe holurile de așteptare și vedeam oameni care ieșeau plângând din diferite saloane și se așezau lângă mine. Plângeau într-o asemenea manieră încât, parcă și mie mi se rupea inima. Plângeau de parcă, orice veste ar fi aflat, ar fi vrut ca ea să nu fie adevărată, să fie totul un coșmar din care să se poată trezi. Îi priveam și mă gândeam că nu aș vrea, nici în cel mai urât vis, să mă aflu vreodată în poziția lor.

           Însă visul a devenit realitate. Și nu mă pot împăca cu asta.

           Stau pe un scaun, cu pumnii strânși pe genunchi și cu tot trupul încordat. Nu vreau în niciun caz să îmi scape vreun scâncet, pentru că dacă fac asta, toată voința mea se va duce pe apa sâmbetei și mă voi destrăma definitiv.

            Până acum câteva zile totul era bine. Cât se poate de bine. Când veneam de la școală, de fiecare dată, tata mă aștepta cu felul meu preferat de mâncare, iar în weekend-uri, când nu eram în sala de dans a academiei tatei, stăteam până târziu, mâncând popcorn și făcând maratoane de filme și seriale. Petreceam o grămadă de momente tată-fiică. Aproape 90% din timp.

            Până într-o zi, când am simțit că mi-a căzut cerul în cap la aflarea veștii că tata, un munte de om, dar cu o grație și un suflet extraordinare, zace pe un pat de spital. Era bolnav de mult timp, însă nu mi-a spus niciodată. Mereu se ascundea de mine. Îl vedeam mergând în baie și vomitând, însă când îl întrebam ce se întâmplă, îmi spunea că e doar o indigestie și că își va face un ceai și se va băga în pat, ca să se odihnească. Din păcate, indigestiile au tot continuat. Până când organismul lui nu a mai rezistat și a cedat.

           Eu, imediat ce am aflat, m-am îndreptat în grabă spre spital. La început, nu m-au lăsat să intru, mai ales că eram singură și minoră, dar văzându-mi zbuciumul și lacrimile, unul dintre medici, probabil cel care îl tratează pe tata, m-a luat de-o parte și a stat de vorbă cu mine, explicându-mi situația. Prin toți termenii medicali pe care nu i-am înțeles, singurul lucru care mi-a rămas întipărit pe creier a fost „cancer pancreatic", o boală ce are mai multe stadii și se agravează pe măsură ce înaintează. Iar tata e în ultimul stadiu. Mi s-a spus că pot intra să îl văd, pentru a-i fi alături până la final. Final. Final. Final. Cuvântul ăsta continuă să îmi sape în minte, chiar dacă eu nu vreau să accept așa ceva.

           Simțind cu începeau să îmi tremure picioarele, m-am sprijinit cu o mână de perete și m-am așezat pe scaunul pe care sunt și acum. Medicul a avut bunăvoința să mă lase în pace, să îmi revin. Dar nu pot. Tata nu poate muri. Nu concep așa ceva.

           Nu mă simt în stare să merg să îl văd. Gândul că este pentru ultima dată mă sfârtecă pe dinăuntru și sunt sigură că odată ce îl voi vedea, lacrimile vor începe să curgă și nu se vor mai opri.

           Însă nu pot renunța la șansa care mi se dă. Trebuie să fiu lângă el. Așa că respir adânc și mă ridic ușor de pe scaun. Cu fiecare pas pe care îl fac, durerea se intensifică. Ajunge la un stadiu în care nu este numai sufletească, ci și fizică. Durerea lui e și a mea. Ideea că ar trebui să plec din spitalul ăsta fără el mă doare. Nu mă pot împăca cu ea. Niciodată nu o voi face.

           Ajungând la ușa salonului în care se află tata, îmi fac curaj să apăs clanța cu mână tremurândă și să intru. Primul lucru pe care îl observ e lumina puternică ce vine pe geamul acum deschis. Scrutez încăperea cu privirea. În ciuda faptului că sunt într-un spital, e decorată în așa fel încât să te simți bine în ea. Dacă ar fi fost o ocazie fericită. Însă nu e cazul.

           Aproape de patul tatei, observ o asistentă ce îi verifică funcțiile vitale și îi injectează ceva în perfuzie. Cel mai probabil, sunt calmante pentru a-i ameliora durerile. Văzându-mă în ușă, rămasă ca o stană de piatră, neștiind ce să fac, asistenta îmi zâmbește subtil și cu compasiune.

           —Haide, intră, șoptește către mine.

           Închizând ușor ușa în urma mea, pășesc către patul aflat în centrul salonului, rămânând în picioare, neștiind ce altceva aș putea să fac. Uitându-mă la tata, observ cât de mult l-a schimbat boala și parcă nu îl recunosc. Chipul îi este palid ca ceara lumânării, buzele crăpate și uscate, iar părul, pe vremuri brunet, des și mătăsos, pe care l-am moștenit și eu, a rămas doar o amintire, fiind acum uscat și, pe alocuri, lipsind. Lacrimile stau să curgă pe obraji, însă mă abțin cât pot de mult, încleștându-mi maxilarul și pumnii.

           Oferindu-i asistentei o privire, văd că e cu ochii pe mine, observându-mi reacțiile. Mă uit cu puțină speranță la ea, așteptând să îmi spună că tata se va face bine, că perioada asta e doar trecătoare, însă nu văd așa ceva. Tot ce poate să facă e să mă privească cu milă și să clatine încet din cap, în sens negativ, iar ăsta e singurul răspuns care îmi trebuie și care sparge barajul lacrimilor. Rămasă fără putere și plângând în hohote, mă așez pe marginea patului tatei și îi iau mâna subțire și palidă într-ale mele, așezându-mi ușor capul pe pieptul care se ridică în respirații superficiale.

           —Tati? Tati, mă auzi?

           —Te avertizez de pe acum, tatăl tău nu îți va putea răspunde. E puternic sedat împotriva durerilor. Dar, cine știe, te-ar putea auzi, îmi răspunde asistenta, iar cu aceste cuvinte, iese din salon, lăsându-mi intimitate în ultimele clipe alături de tata.

           Ridicându-mi ușor privirea, mă uit în jur și observ că asistența s-a ținut de cuvânt, iar singurele persoane rămase în salon suntem noi doi. Ochii mi se opresc pe chipul tatei și în ciuda aspectului său actual, încerc din răsputeri să mi-l amintesc așa cum era înainte, să îmi imaginez zâmbetul cu care mă întâmpina în fiecare dimineață, înainte să plec la școală și vocea lui ușor baritonală, dar plină de blândețe atunci când mă ținea în brațe noaptea și îmi povestea despre chipeși prinți pe cai albi ce își salvau domnițele din ghearele zmeilor cei răi.

           Însă nu reușesc, iar singurul lucru care îmi mai rămâne e să rămân alături de el până la final și să mă bucur de faptul că, cel mai probabil, nu simte durere. Trecerea lui va fi una lină, nu se va chinui deloc. Însă golul și durerea pe care o lasă în sufletul meu nu se poate descrie în cuvinte.

           —De ce ești egoist și mă lași singură? Ce se va întâmpla cu mine când tu nu vei mai fi? Nu mai am pe nimeni înafară de tine pe lumea asta și tu vrei să mă lași? Dacă aș putea să opresc cumva ceea ce se întâmplă, îți jur că aș face-o, oricât m-ar costa. Dar viața asta mi-a dat puteri limitate și nu pot lupta deloc împotriva aceste nedreptăți. Nu pot face nimic pentru a te ține lângă mine.

           Mă opresc pentru a-mi șterge lacrimile care acum curg nestăvilite pe obraji.

           —Cine o să îmi mai spună bună dimineața cu o porție dublă de clătite cu sirop de arțar? Cine o să mai scoată fum pe nări de fiecare dată când vorbim despre băieți? Cine o să îmi mai spună „fata mea" de acum înainte? Te rog, nu pleca, tati! Te rog...

           Suspinele îmi îngreunează vorbirea și cedez, așezându-mi din nou capul pe pieptul lui care se ridică aproape insesizabil într-o respirație scurtă.

           Atunci când am ajuns la spital, eram hotărâtă să fiu alături de el și să îl strâng de mână până la final, însă văzându-l așa, nu pot. Nu sunt în stare. Simt că o să mă fărâm în bucăți dacă asist atât de neputincioasă la moartea lui. Așa că fug. Fug fără să mă mai uit în spate. Alerg pe holurile spitalului până ajung afară, la aer curat. Rămasă fără puteri, nu pot decât să cad în genunchi și să urlu către cer, în speranța unei minuni de care sunt conștientă că nu va veni.

extras din A fost odată un dans și o iubire, de Ioana Duță