Tunelul, de Ernesto Sabato - Recenzie


Editura: Humanitas
Colecția: Fiction
An apariție ediție: 2016
Număr de pagini: 181

Sinopsis: Juan Pablo Castel este un pictor arestat pentru uciderea Mariei Iribarne. În timpul detenției sale, reamintește lanțul de evenimente care l-au dus să comită această faptă, realizându-și propria confesiune și analizându-și acțiunile.

Părerea mea: O să încep prin a spune că am avut Tunelul ca lectură obligatorie pentru un seminar de literatură la facultate, așa că probabil mă veți înjura, dar știu sigur că nu aș fi citit-o niciodată în alte circumstanțe. Oricum, trecând peste, am cumpărat-o dintr-o librărie ce se află în drumul meu spre facultate și câteva zile, nu m-am atins de ea. Probabil, și din scepticism, dar și din lipsă de timp - studenții sau foștii studenți știu despre ce vorbesc. Seminarul cu pricina se apropia cu pași repezi și știam că trebuie să o citesc pentru că analiza ei reprezintă un punct în plus la nota finală din sesiune. Așa că am luat-o în mână și am început-o.
Cartea începe cu deznodământul, oarecum, adică cu vestita lui confesiune de ucidere prin înjunghiere a Mariei Iribarne. La început, mi s-a părut ciudat să înceapă direct cu acest lucru, nu am citit nicio carte care să abordeze subiectul în această manieră, însă nu m-a deranjat deloc deoarece, până la urmă, aceasta este ideea principală a poveștii, de aici s-a pornit totul, personajul principal doar a reasamblat piesele de puzzle și a repovestit întregul scenariu care a dus la uciderea Mariei Iribarne pentru a pune în temă cititorul de motivele sale, pertinente sau mai puțin pertinente.
Juan Pablo Castel este de meserie pictor, unul faimos, de altfel, însă viața pe care o duce nu îl mulțumește deloc. Stilul lui de a-și picta tablourile îi dezvăluie trăirile interioare, stările de spirit oscilatorii și opiniile lui despre societate și despre lumea în care trăiește. Este un tip parțial antisocial și, de cele mai multe ori, egoist, dar încrezător în arta lui. Singura care pare să îi înțeleagă viziunea este Maria, o femeie complet necunoscută pentru el, pe care nu a mai văzut-o niciodată până acum. Ea e o persoană ca oricare alta, însă felul în care îi studiază tabloul și observă detaliul legat de o fereastră pictată de Juan Pablo îi atrage atenția acestuia. Și, încă din acea zi, el își propune să o găsească pentru a afla de la ea la ce s-a gândit când a privit tabloul.
Își face, pe parcursul a multor luni, o mulțime de scenarii în minte, se gândește care e cel mai potrivit mod de a o aborda. Curând, Maria începe să devină ușor-ușor o obsesie pentru el și își folosește cunoștințele pentru a-i afla adresa și locul de muncă. Cu cât trece timpul, Juan Pablo ajunge să se îndrăgostească de femeia pe care nu a văzut-o decât de câteva ori până acum. Sau, are impresia că e îndrăgostit, deoarece părerea mea e că mintea și sufletul lui au încercat să se agațe de ceva cert, real, care să îi ofere siguranță și acea iluzie de iubire. Ceea ce nu știe el e că Maria are mai multe secrete decât ar părea la prima vedere, iar comportamentul ei neobișnuit îl va face pe Juan Pablo să își pună întrebări și să sape în căutarea adevărului.
Obsesia pe care el o nutrește pentru ea îl face să creadă că Maria îi aparține în totalitate, iar atunci când intră în posesia unor informații pe care el le crede adevărate, primul instinct și sentiment care îl încearcă este să își facă dreptate propriei ființe, așa că alege să o ucidă pe Maria, aici intervenind și bipolaritatea acută de care el suferă.
Finalul este unul deschis, deloc lămuritor. Eu, ca cititor, am văzut-o pe Maria doar prin ochii lui Juan Pablo, nu am putut să îi aflu niciun secret, niciun gând, niciun sentiment. Moartea ei nu a fost una corectă și meritată, din perspectiva mea. Și nu spun asta pentru că sunt femeie, ci pentru că circumstanțele nu m-au lăsat să am altă perspectivă.
Cartea mi-a plăcut mai mult decât credeam că o să o facă și vă invit și pe voi să o citiți. Nici nu vă dați seama din câte perspective poate fi privită.

---------------------------------------------------------------
 - Dacă o să bănuiesc vreodată că m-ai înșelat, îi spuneam ca un turbat, o să te omor ca pe un câine.
---------------------------------------------------------------
Câteodată mă copleșea o pudoare frenetică, mă îmbrăcam în fugă și ieșeam în stradă, să iau aer și să-mi rumeg îndoielile și temerile. Alteori, însă, reacția mea era posesivă și brutală: mă aruncam peste ea, îi prindeam brațele ca într-un clește, i le răsuceam și-mi aținteam privirea în ochii ei, încercând să smulg cu forța garanții că mă iubește; cu dragoste adevărată.

Comentarii

Postări populare