Waiting Around To Die

E a zecea oară când formez numărul lui Liam. Duc telefonul la ureche și aud semnalul sonor atât de cunoscut care durează la infinit.

            Abonatul nu poate fi contactat. Încercați mai târziu.

            Deja m-am săturat de placa asta. Vreau să îi aud vocea. De când l-am forțat să îmi povestească anumite detalii din trecut și să își deschidă sufletul în fața mea, la ultima noastră întrevedere la cabinet, nu ne-am mai văzut deloc. Ori de câte ori l-am sunat, ori nu mi-a răspuns, ori a intrat pe fir căsuța vocală și i-am lăsat zeci de mesaje pe care sunt sigură că nu le-a ascultat.

            Mă îngrijorează foarte tare atitudinea pe care o adoptă. Uneori, în durerea asta a lui și în furia care nu par să îi dea pace, se poartă ca un copil rebel care nu vrea să înțeleagă de vorbă bună atunci când primește un sfat. Singurul lucru pe care mi-l spune la întâlnirile noastre e că el e bine, că știe ce trebuie să facă cu viața lui și că nu are nevoie de sesiunile la psiholog. Ba chiar, s-a scuzat și mi-a explicat că nu e nimic personal la adresa mea – de parcă eu aș fi crezut așa ceva – doar că el are suficientă voință încât să depășească totul de unul singur, fără ajutorul nimănui.

            Dar eu nu renunț atât de ușor la scopul meu. Atunci când soacra lui Liam a venit la mine și mi-a explicat cu lacrimi pe obraji situația ginerelui ei, mi-am stabilit un obiectiv. Acela de a-l face pe Liam să revină cu picioarele pe pământ și de a încerca, măcar, să îi vindec mintea și sufletul.

            Încleștându-mi maxilarul, îmi arunc telefonul în geantă, îmi apuc cheile mașinii și cobor în viteză către parcarea subterană a clădirii în care se află cabinetul meu. Demarând în trombă, mă îndrept către casa lui Liam, adresă pe care am ajuns să o și visez la câte vizite a trebuit să îi fac. Sper ca asta să fie cu noroc.

            Ajungând în fața clădirii, parchez și intru în bloc, urcând cât de repede pot scările cu tocurile mele înalte. Sosesc gâfâind în fața ușii lui și ridic mâna să bat, însă niște sunete mă opresc în ultimul moment. Lipindu-mi urechea de suprafața de lemn a ușii, rămân tăcută și încerc să ascult cât de mult pot. După un timp, îmi dau seama că sunetele pe care le aud, așezate într-o anumită ordine, formează un cântec, iar vocea baritonală și profundă a lui Liam parcă se potrivește perfect cu linia melodică lentă și plină de melancolie.

            Încercând clanța, îmi dau seama că ușa e descuiată, așa că intru cât pot de subtil în apartament. Oriunde mă uit, totul este scăldat în întuneric, doar razele lunii reușind să pătrundă prin geamul deschis din living și care formează un cadru aproape magic.

            Vocea lui Liam se aude și mai clar acum și pot distinge chiar și niște versuri. Cu cât mă apropii mai mult de dormitor, cu atât cântecul devine mai sfâșietor și obsedant. Cuvintele ce ies din gura lui Liam mă sfârtecă pe dinăuntru. Iar eu mă îndrept către ele ca o muscă spre lumină.

Time, left scars on my soul

Dreams that I chased have gone all away

Now I sit alone

Acordurile de chitară se aud din ce în ce mai tare, iar eu simt cum lacrimile îmi curg pe obraji pentru bărbatul care suferă mai mult decât lasă să se vadă. Îmi șterg cu dosul palmei fața și continui să înaintez până ajung în dreptul pragului ușii de la dormitor. Doar o lampă luminează camera și aruncă umbre sinistre pe pereți. Fixându-mi ochii pe Liam, îl privesc cum stă pe marginea patului, cu chitara în brațe, aproape mângâind corzile cu degetele sale lungi și subțiri. Niciodată nu mi-am dat seama că știe să cânte la un instrument, nu mi-a spus asta și mă simt oarecum frustrată și furioasă pe mine însămi că nu am știu lucrul ăsta despre el. În dorința mea de a-l trata și de a-i pătrunde în minte și în suflet, am ignorat detalii importante, care în momente din astea, îi oferă consolare și alinare sufletească, atât cât se poate.

Simt cum picioarele încep să îmi tremure de emoție și mă sprijin cu o mână de prag pentru a nu cădea. Cântecul își continuă ritmul lent și agonizant, iar Liam își pune fiecare parte din suflet în el, fiecare celulă din trupul lui se regăsește în versurile acelea. Și lacrimile de pe obrajii lui îmbujorați sunt picăturile care umplu paharul disperării amândurora.

For years I’ve been waiting

For someone to take me

To tell me it will all be alright

Now I’m just waiting around... to die.

Atunci când ultimul vers se termină și liniștea se așterne peste tot în jurul nostru, Liam clachează și, lăsându-și chitara deoparte, își îngroapă fața în palme, suspinele scuturându-i umerii.

Oftând, nu mai rezist și mă așez lângă el pe pat. Luându-l în brațe, îi așez capul în poala mea și îl las să se elibereze de tot ceea ce are pe suflet de atâta timp încoace. La rândul lui, mă înconjoară cu brațele și continuă să plângă, exact ca un copil. Un copil mult mai puternic decât aș putea crede vreodată.

Îl dezmierd până când simt cum trupul i se liniștește, iar spatele i se ridică în respirații ușoare. Aruncând o privire spre el, observ că a adormit, dar încruntătura tipică încă este prezentă pe chipul lui așa că, fără să realizez, duc degetul spre ea și o netezesc. Pentru un moment, am senzația că îmi simte atingerea și că trezesc ceva în subconștientul lui, însă nu face decât să fluture puțin din pleoape pentru ca, mai apoi, să se întoarcă la somnul profund de dinainte.

Mă  bate gândul să mă ridic acum din pat și să ies din apartamentul lui cât mai repede deoarece știu că a fost o greșeală colosală să vin pe nepusă masă, dar expresia de liniște pe care nu i-am mai văzut-o până acum îmi înmoaie voința de fier și îmi urlă să rămân cu el în noaptea asta. Iar asta mă duce la o singură concluzie: Liam a devenit slăbiciunea mea cea mai mare, chiar dacă nu mi-am dorit asta.

Zâmbind amuzată de mine însămi, arunc o ultimă privire spre el, determinând inima să ia decizia finală în locul meu. Oftez la rândul meu, învinsă, și mă întind ușor pe spate pentru a nu-l trezi. Holbându-mă la tavan, toate gândurile mi se întortochează în minte și mă fac să devin foarte confuză.

Cum de a reușit Liam, un bărbat cu sufletul rănit de luptele trecutului, să se bage atât de repede pe sub pielea și în sufletul meu? Profesionalismul de care am dat dovadă în toți anii de când profesez nu m-au lăsat să îmi fac relații amoroase de lungă durată. Mai degrabă, gândirea pe care o am și concepțiile după care m-am ghidat în acțiunile mele m-au făcut să fiu foarte selectivă în privința bărbaților. Negăsind niciunul pe gustul meu, m-am închis în muncă și m-am simțit mulțumită doar cu atât. Până la Liam.